Încercări...

Încerc să cred mai mult, vreau să cred...ma mint spunându-mi că da, cred.
Adevărul este că fiecare zi care trece, îmi restrânge şi mai mult cercul încrederii.Mi-e frică să nu mă transform într-o fiinţă care nu crede nici măcar în propria sa persoană.Nu mă refer la încrederea în putere, ci şi mai grav, la încrederea în semeni.Secretele se înmulţesc,îndoielile năvălesc şi îmi umplu gândurile, iar încrederea rămâne pitită undeva, ascunsă printre cuţitele îndoielilor care o rănesc.Şi sângerează...
Cunoaşterea presupune multă "bătaie de cap".Cu cât afli mai multe, cu atât iţi dai seama că eşti atât de mic,pe lângă toţi ei.Eşti aproape un nimeni.Nu e mai uşor oare să rămâi un prostănac, un papă lapte sau un indiferent?Măcar aşa, nu-ţi mai umpli gândurile cu ură şi durere.Uneori se mai vede câte o rază care îţi luminează calea, dar apoi, vine un crivăţ puternic care te ameţeşte, te rătăceşte printre propriile tale gânduri şi aşa... apare îndoiala.Cel mai greu sentiment.Îndoiala.
"Suntem dirijaţi de nişte laşi"...ar fi fost bine să fie aşa.Dar nu. Au devenit curajoşi, foarte curajoşi.Iar noi, românii suntem prea slăbiţi de puteri.Orice ajutor îl acceptăm, pentru că ne surprinde plăcut. Cuiva îi pasă de noi, greu de crezut.Şi totuşi uite, ne ajută.Multumim!Mulţumim!Pentru că ne-aţi scăpat de povara paşaportului, pentru că aţi investit în România domnilor americani, ruşi, chinezi, pentru că ne lăsaţi să importăm alimentele voastre gustoase, că le cumpăraţi voi pe ale noastre, că ne lămuriţi cu problema Moldovei, mda...nu mai e a noastră domnilor ruşi, aşa este.Poftiţi luaţi-o. Oricum ne va da peste cap economia ţării.Domnilor americani, haideţi faceţi-vă câteva baze militare aici la noi.Vă tot aşteptăm din 1944.Nu-i nimic, aţi întârziat puţin.Între timp am trecut şi peste comunism, l-am suportat. Nimic nu poate fi mai greu decât asta.Să vă avem mai aproape.Ne-aţi primit în Europa, ce frumos!Dar nu aţi uitat oare că suntem în centrul Europei?N-am fost noi printre ţările cu cele mai multe victime în cele două războaie?Nu este oare paşaportul biometric o încălcare a libertăţii pe care toţi susţinem că o avem? Investiţiile străinilor nu ne fac oare dependenţi de ei?N-au murit oare atâţia Eroi pentru Moldova?
Ni se spune în fiecare zi că suntem scursurile Europei.Până când?Până când o să mai acceptăm insultele lor?
E timpul să-l mai lăsăm pe Barack Obama cu America lui şi să mai citim o dată imnul României. Poate înţelegem că ce e scris acolo, nu e scris degeaba.
Şi iar stau aici, în faţa calculatorului, fără să fac nimic.Asta e îndoiala.Neconcordanţa între "aş face" şi "fac".Îmi iau elan, dar imediat cineva are grija să mi-l taie.Mă coboară, dar mă şi doboară.Şi aşa m-aş ridica...dar mai are rost?

" Măi băieţi, ce să fac, sunt irezistibil!"

Şi iar îmi vine greu să cred...
Mă uit la selecţia pentru Eurovisionul de anul ăsta. E o premieră...nu au mai adus un prezentator, nici doi.Au adus trei.Nu, nu prezentatori.Trei măscărici, care fac pe glumeţii.Of...oamenii nu mai înţeleg că simţul umorului nu îl poţi învăţa, nici imita.Pur şi simplu îl ai sau nu îl ai. Şi aceşti domni nu îl au.E foarte uşor să îţi dai seama dacă un prezentator e bun sau nu, nici nu trebuie să ai mari cunoştinţe în domeniu.Un prezentator, după ce îşi citeşte foile şi îşi află atribuţiile, trebuie să treacă totul prin personalitatea lui.Să se indentifice cu personajul relevat de text, exact ca şi un actor.În fond, asta şi este prezentatorul, un actor.Un prezentator este acela care ştie cum să îşi acopere bâlbâielile şi greşelile. Aceştia mi se par precum nişte vânzători de varză, care urăsc varza.
Se spune că secretul unei cariere reuşite conţine 1% talent şi 99% muncă. Categoric, aşa este. Dar dacă acel 1% nu există, munca e în zadar.

Şi pentru că nu vreau să intru vreodată în categoria acelora care critică şi atât, soluţia în cazul ăsta sunt tinerii.Sau măcar renunţarea la rudele, prieteniile, pilele producătorilor, pe româneşte.Sunt sute, mii de tineri, sau nu numai tineri, actori care ar putea prezenta, care ar juca perfect rolul. Trebuie doar să aruncaţi un ochi spre grupurile din teatre, licee, facultăţi.Dar din nou, nu contează calitatea, ci câţi saci de mălai încap în burţile lor, deja supraponderate.


Îmi asum în totalitate cele scrise în calitate de simplu telespectator al acestei măscăreli.

Perfecta armonie



Au fost odată...


Râuri line,clare, coborând de sus,din vârf, curăţând rocile grele, ascunzând comori de vieţi. Frunze palide plutind pe luciul apei şi insecte iuţi pierzându-se în nepăsare.
Miros curat şi proaspăt, împrăştiat în toate ungherele, în fiecare fir de aer.Picături reci de rouă curgând de pe verdele copacilor.Raze duioase de aur îmbrăţişând potecile, dezgheţând orice gând rece.
Cântecele păsărilor acoperind întreg pământul, veselind întreaga omenire,dansul colorat al fluturilor, zâmbetul fiecărei margarete. Nori jucăuşi,tineri şi puri.Adiere grea şi uşoară, rece şi caldă,acum şi niciodată.

Au rămas...


Arbori cazând, spulberaţi de "maşinile tăietoare de copaci", râuri înlăcrimate,galbene şi negre, rătăcind spre nicăieri.Miros înţepător, trist, murdar.
Vânt răzbunător lovind picăturile de viaţă.Nori reci, plângând cu lacrimi amare, fluturi cu aripi de plumb. Zgomot asurzitor, urlete de ajutor. Soare palid, furios, arzându-ne obrajii obosiţi.
Fulgere crunte şi păcate grele.Oameni încruntaţi, risipind esenţa vieţii.

Mi-e dor de armonia perfectă a naturii.



"Natura nu a fost făcută pentru a fi schimbată."(Jerome Klapka Jerome)

Elegia implinirii

Nichifor Crainic




Acum lumina cade tomnatică şi moale,
O supravieţuire a marelui zăduf,
Pe frunza suspinată sclipind în rotocoale,
Dezmiardă anotimpul cu-atingere de puf.

Se lasă lin prin bolta de viţe ruginite,
Cu struguri care-atârnă spre moarte când se coc
Şi-i dă un chip de grotă ce-ncheagă stalactite
Din lacrimile-acestui pământ fără noroc.

În orice împlinire suspină o durere,
Şi umbra-i cade-n mine ca un taiş îngust
Ca viaţa-i pârguire, iar coacerea cădere
Cum pofta mistuită în spaţiu e dezgust.

Legându-mi forma vie de doliul căderii,
Mi-e umbra grea de moarte că nu pot s-o ridic.
E toamnă sfărâmată în palide puzderii
Şi crengile se-nclină cu rodul spre nimic.

Dar vine-o jale dulce pe undele luminii
De suflet ce se-ntoarce dând trupului ocol
Ca o mireasmă peste pierzania grădinii
Când fructul copt spre moarte s-a prăbuşit în gol.

Ce înseamnă să fii Român?

A fi Român, este o calitate.Precum şi cea de a fi englez, portughez,olandez, etc. Dar, în fond, apartenenţa la o anumită naţionalitate te obligă să cunoşti istoria poporului din care faci parte.Este un lucru indispensabil pentru a-ţi putea dovedi provenienţa.Nu poţi fi Român dacă nu ştii limba română, dacă nu ştii cine a fost Mihai Viteazul, ce a facut Carol I, fără să fi citit o poezie a lui Eminescu, fără să fi văzut vreo lucrare a lui Brâncuşi.Atunci nu eşti român, eşti pur şi simplu un locuitor al României.Eşti precum un copil care a trăit toată viaţa alături de mama lui fără să o cunoască.Eşti al nimănui şi totuşi al cuiva.Şi de acum încolo, dacă te mai compară cineva cu un ţigan, să nu te superi.Are de ce.Nici tu nu ai ţară.Nu vrei să ai, deşi ai putea.E uşor să mergi in Spania şi pe lângă culesul de căpşuni să mai furi şi un telefon, o bicicletă, o maşină...apoi, să spui că eşti Român.

Nu meriţi să fii Român!

Peştişorul de aur

Cine nu şi-a imaginat o întalnire cu peştişorul de aur, cele trei dorinţe, bucuria împlinirii lor?
Astăzi mi-am adus aminte de povestea aceasta a copilăriei( cu puţin ajutor din partea temei de lucru pe care am avut-o de făcut la T.I.C).Mi-am amintit şi dorinţele pe care le aveam cand eram mică,urma să i le spun peştişorului auriu imediat ce îl voi prinde.
Acum însă, cand am încercat să găsesc cele mai mari trei dorinţe ale mele, am realizat ca nu pot alege,sau nu mă pot rezuma la trei,sau pur şi simplu...mi-e frică.Mi-e frică să nu le aleg greşit.Încercam să le formulez în aşa fel încât să nu existe şi o parte rea, un risc.Dar,vorba aceea, "Orice lucru are o parte bună şi una rea", mi-a fost imposibil să nu îmi dau seama că suntem încă prea lacomi să ne rezumăm la puţin, vrem mai mult, chiar totul, dacă se poate şi chiar dacă ceilalţi se conving că nu putem avea totul, ne încăpăţânăm şi în naivitatea noastră, sperăm la acel nivel la care să spunem mulţumiţi: "Nu-mi mai trebuie nimic!"
Am ajuns chiar, să îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a făcut nişte peştişori de aur reali, şi ne-a scutit de ceea ce ar putea urma.